Principala cauză a hepatitei o reprezintă infecţia virală. Virusul hepatic atacă şi distruge, într-o măsură mai mică sau mai mare, celulele hepatice. Iar acest lucru duce la o funcţionare defectuoasă a ficatului – o insuficienţă hepatică.
Denumirea generică corectă a virusului este „HEPATITIC”, dar pe scară largă se foloseşte denumirea de virus „hepatic”. Hepatita este o boală infecţioasă cu un procent foarte ridicat de transmitere. Studiile au arătat că virusul hepatic tip B are un procent de infectivitate de 33%, iar virusul hepatic tip C un procent de 3%. Prin comparaţie, virusul imunodeficientei umane (HIV) are un procent de infectivitate de 0,3%. Concluzia: hepatita B este de 100 de ori mai infectantă decât HIV.
Tipuri de hepatită
Există mai multe tipuri de hepatită, în funcţie de tipul de virus care o declanşează: hepatita de tip A, de tip B, de tip C, de tip D, de tip E şi hepatita de tip G. Cele mai răspândite tipuri de hepatită sunt A, B şi C.
Există, de asemenea, hepatita autoimună, hepatita indusă de medicamente şi hepatita cronică.
Hepatita A
Se numeşte şi „boala mâinilor murdare”. Se transmite în principal prin contact personal şi prin alimente sau apă contaminate.
Infecţia cu virusul hepatic A creeză imunitate. După ce organismul se vindecă, dezvoltă anticorpi, care îl pot proteja de viitoare infecţii cu virusul hepatic A, pentru toată viaţa.
Cea mai bună metodă de prevenire a hepatitei de tip A este vaccinarea. Alte soluţii ar fi:
– spălarea mâinilor cu apă şi săpun după fiecare utilizare a toaletei, după schimbarea scutecelor, precum şi înainte şi după prepararea sau consumarea alimentelor
– evitarea mâncărurilor insuficient preparate termic
– utilizarea corectă şi permanentă a prezervativelor.
Hepatita B
Se transmite în principal prin schimbul de fluide ale corpului şi prin contactul mucoaselor sau tegumentelor lezate ale organismului (răni, ulceraţii) cu fluide infectate – transfuzii de sânge, contacte sexuale neprotejate cu persoane infectate, folosirea în comun cu persoane infectate a seringilor sau a altor instrumente contaminate care pot provoca sângerare (forfecuţe pentru manichiură etc).
Hepatita B are o probabilitate de transmitere de la mamă la făt de 100%, dacă femeia se infectează în primul trimestru de sarcină. De asemenea, virusul hepatic B poate fi transmis şi prin alăptare.
În cazul în care organismul reuşeşte să elimine infecţia cu virusul hepatic B, se instalează imunitatea – pacienţii sunt protejaţi de viitoare infectii pe o perioadă îndelungată, uneori pentru toată viaţa.
Există şi un vaccin, care poate proteja pentru o perioadă de cel puţin 5 de ani. Aceasta este cea mai bună metodă de prevenire a hepatitei B. Alte modalităţi sunt:
– utilizarea corectă şi permanentă a prezervativelor
– administrarea imunoglobulinei antihepatită B (HBIG) nou-născuţilor ale căror mame sunt infectate şi vaccinarea acestora la 12 ore după naştere
– folosirea seringilor de unică folosinţă
– evitarea folosirii la comun de intrumente care ar putea avea sânge pe ele – aparate de ras, periuţe de dinţi, forfecuţe pentru manichiură, briciuri, etc.
– evitarea saloanelor de tatuaje sau piercing care nu prezintă încredere.
Hepatita C
Se transmite în principal prin fluide contaminate ale corpului – tranfuzii de sânge, folosirea în comun cu persoane infectate a seringilor sau a altor instrumente contaminate, contacte sexuale neprotejate cu persoane infectate. Hepatita de tip C se poate transmite şi „pe verticală” – de la mamă la făt.
Din păcate, pentru hepatita C nu există vaccin. Modalităţile de prevenire a infecţiei cu virusul constau, în principal, în aplicarea unor măsuri stricte de igienă.
Hepatita D
Hepatita D, numită şi hepatita Delta, apare împreună cu virusul hepatitei B şi poate provoca hepatita fulminantă. Vaccinarea împotriva hepatitei B imunizează, de asemenea, persoana şi împotriva hepatitei D, deoarece un virus depinde de celălalt pentru a se replica.
Hepatita E
Hepatita E se transmite prin apa contaminată cu materii fecale sau prin alimentele contaminate – cum ar fi fructe sau legume nespălate corespunzător. Această boală apare de obicei în focare, din cauza igienei precare şi a insalubrităţii. Nu există niciun vaccin pentru hepatita E, iar tratamentul constă în repaus şi hidratare.
Hepatita G
Hepatita G este adesea diagnosticată la pacienţii cu hepatita B, C sau HIV.
Hepatita autoimună
În hepatita autoimună, sistemul imunitar atacă celulele hepatice, producând inflamaţie cronică şi deteriorare a celulelor hepatice. Nu se cunoaşte încă o cauză exactă care determină organismul să răspundă în acest fel; se pare că o combinaţie între ereditate şi expunerea la infecţii sau anumite medicamente ar putea să aibă un rol.
Boala este cronică (durează mulţi ani) şi, dacă nu este tratată, poate determina ciroza (fibroza ficatului) şi, în final, insuficienţă hepatică.
Dacă este diagnosticată şi tratată din timp, hepatita autoimună poate fi controlată cu ajutorul medicamentelor cu acţiune imunosupresoare. Transplantul hepatic poate fi o opţiune, în cazul în care hepatita autoimună nu răspunde la tratamentul medicamentos.
Hepatita toxică medicamentoasă
Acest tip de hepatită indusă de medicamente reprezintă o inflamaţie gravă a ficatului. Medicaţia afectează în mod direct celulele hepatice, iar boala poate fi dezvoltată de orice persoană expusă la anumite medicamente.
În alte cazuri, poate fi vorba despre hipersensibilitatea la anumite medicamente, asemănătoare unei reacţii alergice a ficatului.
Hepatita indusă de medicamente nu este contagioasă.
Tipuri de hepatită, în funcţie de modul de manifestare
Hepatita poate avea două forme:
– acută – infecţia se manifestă clinic într-un interval de 21 de zile până la 6 luni din momentul infectării şi durează maximum 6 luni
– cronică – infecţia durează mai mult de 6 luni.
Hepatita de tip A cunoaşte doar faza acută. În cazul hepatiei B şi a hepatitei C, există o evoluţie diferită. Din momentul în care virusul hepatic intră în organism, situaţia poate evolua spre vindecare naturală (când organismul poate produce anticorpi care să elimine infecţia) sau spre persistenţa infecţiei.
Se consideră ca fiind „faza acută” a hepatitei virale perioada de la expunere şi până la 6 luni de la infectare. Dacă organismul nu poate elimina virusul, iar infecţia persistă mai mult de 6 luni, se consideră că s-a intrat în „faza cronică” a infecţiei.
Infecţia persistentă poate evolua spre o formă stabilă sau către apariţia unei ciroze (celulele hepatice sunt distruse şi înlocuite de ţesut conjunctiv şi de o reţea de cicatrici fibroase, ce împiedică circulaţia sangvină).
Boala hepatică poate continua apoi prin evoluţia lentă a cirozei sau spre apariţia unui hepatocarcinom (cancer al ficatului).
Simptomele hepatitei
Semnele şi simptomele infecţiei cu virusul hepatic nu apar imediat după infectare. Mai mult, în cazul hepatitei B şi al hepatitei C, acestea pot lipsi ani întregi, ceea ce agravează situaţia. Persoana infectată poate transmite virusul fără să ştie, iar infecţia poate progresa către forme critice.
Atunci când apar, semnele şi simptomele pot fi:
– oboseală
– sensibilitate sau disconfort sub coastele din partea dreaptă, în zona ficatului
– greaţă
– scăderea apetitului alimentar
– dureri musculare şi articulare
– febră.
Tratamentul hepatitei
Hepatita virală nu are tratament specific. Măsurile care se iau sunt în funcţie de tipul virusului.
Pentru hepatita A se recomandă odihnă în pat, regim de hidratare (multe lichide, în special dacă apar diaree şi vărsături), evitarea alcoolului.
În cazul hepatitei B, principalul scop al tratamentului este stoparea evoluţiei bolii cronice spre ciroza hepatică sau cancer hepatic. Eradicarea virusului este, de obicei, dificil de obţinut.
Pentru hepatita de tip C tratamentul are ca prim scop eliminarea virusului. Apoi, în cazul în care vindecarea nu este posibilă, scopul tratamentului este stoparea evoluţiei hepatitei cronice C către ciroză şi cancer, precum şi evitarea complicaţiilor reprezentate de infectarea cu alte virusuri.
Tratamentul medicamentos este bazat pe folosirea interferonului şi a produselor antivirale.
SURSA: cdt-babes.ro
sursa foto: www.drugtopics.com
